SÎMBÃTA MORŢILOR…

“Şi sã nu uitaţi sã jertfiţi un cocoş lui Asclepiu.”

Socrat

–

“Adevãrat grãiesc ţie cã noaptea aceasta, mai nainte de  cântatul cocoşului, de trei ori te vei lepãda de mine.”

Mat. 26:34

 –

“…iar acolo, ho! un înger ca un cocoş uriaş, cu pãrul pe umeri, sta cu capul pe tronul lui Dumnezeu şi la cântarea lui rãspundeau toţi cocoşii de pe pãmînt.”

Liber scalae Machometis

(Înãlţarea la cer a lui Mahomet)

 –

“Tipãtul obscen al cocoşului aduce cu un rãget de înjunghiat.”

Georges Bataille

 ———

 

 

 

– Sãru’ mîna, pãrinte.

– Bunã ziua, mã.

Popa stãtu în cumpãnã, privind cu ochii mijiţi la cel din drum.

– Da’ tu cine eşti?

– Io? Nae!… fãcu omul, adãugînd în rostirea numelui o mare uimire cã nu fusese recunoscut. Doar m-ai botezat, pãrinte.

– A, tu eşti, Nae? Ce faci, mã?

– Bine, pãrinte…

Omul rosti astea cu grabã şi cu mulţumire cã e întrebat, apoi tãcu, mîngîindu-şi copilul şi neştiind ce sã mai zicã.

– Al tãu e ãsta?

– Al meu.

– Cîţi ai?

– Doi.

– N-ai şi doi morţi? sãri Neguţa din cealaltã curte, unde înroşea ouã, bucuroasã cã poate intra în vorbã.

– Am şi doi morţi, întãri Nae. De la cimitir viu.

– Bine, mã, fãcu pãrintele.

 

Nae salutã din cap şi se depãrtã, trãgîndu-şi copilul, care privea înapoi prin noroiul uliţei.

 

“Ce ciudat e”, îşi zise Celebi, “cînd încerci sã înţelegi ce înseamnã experienţa morţii pentru oamenii de rînd. De fapt,” se rãzgîndi el, “nici nu ştiu dacã se poate vorbi de o experienţã a morţii. Oamenii nediferenţiaţi trãiesc cu moartea, în moarte. Şi, vãzut aşa, nu e oare o binefacere sã fii nediferenţiat, omogen?”

 

Alungînd cu o scuturare a capului aceste consideraţii mult prea sofisticate şi literare, ba chiar primejdioase prin elitismul lor pentru scopul ce-şi propusese, tînãrul etnolog Celebi se întoarse spre preot, gazda sa, şi-şi urmã completarea punctelor din chestionar.

– Dar spune-mi, pãrinte, nu se aflã în folclorul din partea locului fiinţe de pe cealaltã lume, fãpturi care ies din morminte, ori care manifestã o…

 

“Cum sã spun?” se întrebã el stînjenit, întrucît nu îi venise în minte decît pasiune morbidã, douã cuvinte de care ar fi rîs pînã şi strigoii. Le folosise deja într-un articol despre presa strãinã şi groapa comunã de la Timişoara. Se hotãrî atunci pentru “atracţie particularã”.

    —  Ori care manifestã o atracţie particularã pentru cimitire.

Popa îl privi cu respect.

 

– Adicã cum?

– Adicã fiinţe de-astea care ies noaptea, cum sînt strigoii, femeia-cîine, copilul jupuit, ielele, sau femeia care mãnîncã morţi.

“Cã doar n-am sã-l întreb de dinţii lui Cadm,” se rãsti la sine înciudat Celebi. “Ori de acei pitici munteni, Bergmännleinen, care, dupã spusele lui Paracelsus, respirã pãmînt. Îl întreb de ce înţelege el, de zombii noştri de creştini ortodocşi uitãtori de datini.”

Aşa îşi zise Celebi.

– Aaa, de-ãştia? fãcu preotul. Sînt.

Celebi îşi pregãti înfrigurat carneţelul.

– Mulţi?

– Da, se grãbi la rîndul sãu sã rãspundã popa, în acelaşi timp cu modestie şi cu bucuria cã poate ajuta la ceva.

– Ce fac? Danseazã? întrebã Celebi.

 

– Nuuu, rãspunse preotul. Nu, cã nu-s scheleţi. Numai scheleţii danseazã. Dar în satul nostru nu-s. La noi ies afarã numa ãia îngropaţi de pînã în trei ani. Cã dupã trei-patru ani putrezesc de tot şi pe urmã stau liniştiţi, se fac scheleţi. Da atunci apar alţii. Adicã mor alţii.

“Da, e mai cumplit aşa, cum spune el” frisonã Celebi. “Scheletul inspirã o altfel de teamã, parcã mai pãmînteascã, mai bonomã. Pe cînd un mort proaspãt, sau pe jumãtate putrezit, care se-apucã sã umble e însãşi teroarea.”

– Şi ce fac ei? întrebã el. Ce fac teroriştii ãştia? adãugã, în speranţa vagã cã-i va smulge preotului un zîmbet.

– Apoi nu se prea ştie. Umblã de colo-colo prin cimitir.

    — Deci nu i-a vãzut nimeni?

    — Cum de nu. Multã lume.

 

Celebi surîse sceptic, amuzat şi mulţumit.

“Cred cã n-are rost sã-i spun cã în noaptea asta merg în cimitir,” grãi el cãtre sine.

Celebi cunoştea cauza acestor fenomene. Mormintele emit, poate din cauza hidrogenului eliberat, poate din alte pricini, o licãrire albãstruie, vizibilã noaptea. Asta o ştia din lecturi, încã din facultate. Dar Celebi vroia sã vadã cu ochii lui dacã licãreala aceea are într-adevãr forma trupului îngropat acolo, sau e doar un halo slab, produs de pãmîntul excesiv de fertil al cimitirelor.

Ştiind cã va auzi inevitabil de Ucigã-l Toaca, mai puse o întrebare, aşa, de formã:

 

– Oare de ce ies ei, pãrinte?

– Nu ştiu, taicã. Le-o fi urît.

– N-o fi coada Necuratului? insistã Celebi, furios pe un popã atît de puţin ortodox.

– Necuratul nu adastã niciodatã pe lîngã sfînta cruce, îl informã dogmatic şi sentenţios preotul. Satana nu umblã prin cimitire.

Tînãrul culegãtor de folclor stãtu o clipã pe gînduri.

– Oare se mãnîncã şi între ei? întrebã.

“Cãci dacã Dumnezeu e mort, atunci Logosul a murit odatã cu el şi nu mai poate fi gãsit acum decît în cimitire. Unul, neîmpãrţitul, zace acolo egal cu sine, dospindu-se melancolic, şi iese noaptea din clisã, luînd mii de forme, chiar  ca dinţii lui Cadm. Mda. Asta-i. Limba ne e îngropatã. Nu mai ştim vorbi.”

– Ba se mãnîncã şi între ei.

– Da de unde ştiţi, pãrinte, dacã nu-i vede nimeni?

– Pãi ziua gãsim rahaţii lor. Înseamnã cã ceva au mîncat.

 

Extazul îl fãcu pe Celebi sã pufneascã zgomotos pe nãri. Începu sã scrie, înfierbîntat, în vreme ce popa mormãia afurisenii.

– Dar ei ce sînt, pãrinte? Îs tot români de-ai noştri?

– Îs tot români, da’ nu vorbesc. Şi te mãnîncã.

– Şi ce înseamnã asta? întrebã încordat Celebi.

– Nimic, taicã.

 

Şi dupã proferarea acestui mare adevãr, cum cã nu e sens care sã cuprinzã Sensul, se îndreptarã zgribuliţi spre casa preotului, unde, aşezaţi lîngã o ţuicã fiartã ce avea sã le alunge din oase frigul mult prea aspru pentru acel început de primãvarã şi prim Paşte al Revoluţiei, îşi urmarã sporovãiala, cu îngãduinţã şi de o parte şi de cealaltã.

 

Cînd umbrele înserãrii se lãrgirã ca petele de pe sugativã, Celebi se îndreptã spre “tauleta” din fundul grãdinii. De coarnele lunii atîrna o pînclã deasã, pe care Celebi o despicã, şovãielnic, pînã ce izbuti sã se strecoare în strîmta cabinã odorantã. Se ghemui pe scaunul de lemn, pierit, chircindu-se de frig.

Era mulţumit cã pregãtise totul şi cã avea sã plece “pe teren”, aşa încît nu-şi mai aminti cum în copilãrie se temea sã meargã noaptea în closetele de ţarã. De fiecare datã cînd se aşeza acolo, încerca senzaţia neliniştitoare cã cineva îl pîndeşte de jos, din hazna, gata sã-l înşface cu degete unse şi sã-l tragã în adînc. Atunci se strîngea, închipuindu-şi muşcãtura. Toatã spaima i se concentra în puţina carne ce-i atîtna în cloaca hãmesitã. Simţea adunîndu-se asupra ei toatã rãutatea universului.

 

Dar acum, preocupat, nu-şi mai amintea asta, dupã cum uitã şi netrebnica închipuire care prin repetare copilãreascã ajunsese sã capete consistenţa realitãţii: uşa de lemn a closetului e smucitã într-o parte şi un moroi intrã încet peste el, puţind a amoniac şi rãcnind, apoi îl strînge pe Celebi în braţele sale moi de mort şi îl muşcã de faţã.

Maţele lui Celebi se strîngeau atunci într-o nucã dureroasã, iar el îşi trãgea febril pantalonii, dorind din tot sufletul sã ajungã cît mai repede sub plapumã.

În acea searã însã, spaimele lui de copil nu rãzbirã prin euforia produsã de ţuica fiartã şi de bucuria cã în curînd avea, poate, sã rezolve enigma apariţiilor sepulcrale.

 

Ajunse în cimitir dupã ce strãbãtu, cãzînd de nenumãrate ori, potecile cele mai mocirloase pe care îi fusese dat sã umble în scurta lui viaţã de etnolog. Gãsi, pe pipãite, portiţa de fier, şi intrã, plescãind prin noroi şi dîrdîind. Trecu, mirat, pe lîngã silueta unei femei îngenuncheate lîngã un mormînt. (“Ce curaj are! Unde sînt spaimele de altãdatã ale ţãranului?” se întrebã el şi fu uimit sã-şi descopere în întrebare o urmã de regret. Îşi mai zise: “Ce mai, ţãranilor le trebuie o infuzie de folclor.”) Vru sã o sperie, dar se rãzgîndi şi se îndreptã spre locul în care bãnuia cã se aflã capela.

 

Cînd o dibui, aprinse lanterna. Capela era un chioşc de scînduri a cãrui uşã dispãruse. Intrã şi roti lanterna împrejur, peste lumînãri pe jumãtate arse şi icoane cu sfinţi hieratici şi holbaţi.

Scuipã în gol, îşi trecu ochii fãrã interes peste icoane şi se cãutã de ţigãri. Aprinse una, stinse lanterna şi se sprijini de uşorul uşii, încercînd sã priveascã afarã şi aşteptînd sã se obişnuiascã cu întunericul.

Ştia cã neliniştea vie ce îl încerca şi pe care se strãduia sã şi-o domoleascã era o spaimã fireascã, produsã de educaţia primitã şi de miturile rasei sale de îngropãtori de carcase.

Respirînd adînc şi regulat, uitînd de ţigarã, îşi îndreptã gîndul spre ceea ce vorbise cu preotul şi spre imaginea Logosului care poate cã fermenta chiar în acel moment sub picioarele sale.

 

Se opri brusc din buimãceala cavernoasã pe care i-o pricinuia imaginea limbii îngropate şi inima îi zvîcni în gît cînd vãzu cã umbra femii zeloase ce îl liniştise pînã atunci se lãsase cu totul la pãmînt. În ciuda spaimei ce îl nãpãdi dintr-o datã, ori poate tocmai ca sã-şi domoleascã acea spaimã, se apropie tiptil, fãrã sã aprindã lanterna. Femeia stãtea în genunchi, aplecatã mult înainte, şi scormonea frenetic cu mîinile.

Celebi alunecã pe pãmîntul gras şi se sprijini de o cruce.

Femeia sãpa, se vede, de multã vreme, aplecatã cum era deasupra gropii rãscolite, şi acum se cãznea, icnind gros, sã ajungã la sicriu.

 

Celebi îngheţã la gîndul cã va trebui, peste o clipã, sã aprindã lanterna. Ar fi vrut sã se îndepãrteze fãrã zgomot, tiptil, dar ceva mai tare decît el îl împingea sã vadã ce se întîmplã.

Umbra se întinsese pe burtã şi Celebi auzi, printre bãtãile încãlecate ale inimii sale, pocnetul cuielor şi scîrţîitul capacului de lemn al sicriului.

Clefãiturile ce rãsunarã dupã aceea în liniştea cimitirului fãcurã ca ghemul maţelor lui Celebi sã se desfacã cu un zvîcnet. Simţind cã e gata sã se slobozeascã în pantaloni, bîţîindu-se, aprinse lanterna.

 

O scãpã în aceeaşi secundã cînd, în lumina tremurãtoare, vãzu arãtarea pe care o visase de atîtea ori în mirosul closetelor. Moroiul descompus îl privea din gãvanele goale, mestecînd fãşii de carne cu dinţii neacoperiţi de buze. Strãfulgerarea de-o clipã îi arãtã lui Celebi ceea ce înţelegea acum cã fusese pregãtit o viaţã întreagã sã vadã.

 

Atunci cãscã gura şi, îngrozit şi mai tare de propriu-i urlet, se întoarse şi o rupse la fugã spre capelã, cãzînd la tot pasul în noroi.

“Lumînãrile din capelã.” Se agãţa deznãdãjduit de gîndul ãsta.

Ajunse la cãsuţa de lemn cu sîngele bubuindu-i înverşunat în tîmple. Intrã, cãutã bîjbîind, cu umerii strînşi, o lumînare, gãsi una şi ieşi în goanã.

Se smuci spre stînga, ghicind în întuneric douã forme vag omeneşti ce veneau spre el cu mîinile întinse.

 

Alergã aproape în genunchi prin noroiul din ce în ce mai gros, cãutînd portiţa cimitirului; se opri şi fugi spre dreapta; iar se opri şi iar alergã; apoi obosi, aprinse lumînarea şi merse încet, alunecînd pe morminte. Începu sã rosteascã repede: “Doamne Isuse Cristoase, ce sã fie ãştia? Doamne Isuse Cristoase, ce-s cu arãtãrile-ãştia?” dezacord gramatical numai aparent, pentru cã Celebi era oltean.

Înainta acum prin zeama vîscoasã ce-i sugea tãlpile, mergînd foarte încet, ca sã nu stingã flãcãruia, pe care o ţinea înainte şi ceva într-o parte şi care din cînd în cînd se micşora pînã ce ajungea un punct albãstrui. Atunci Celebi se oprea, iar micul cerc de luminã creştea iar, fãcînd bezna înconjurãtoare şi mai neagrã, şi mai cãscatã.

 

Nu era numai spaima de moarte. Era ceva fãrã nume, groaza de putreziciunea de dincolo de lume care putea în orice clipã sã-i cadã în spate din stîrvimea ei şi sã smulgã din el, într-o strînsoare la gîndul cãreia Celebi simţea cum ochii îi ies încet din orbite.

“Doamne Isuse Cristoase, ce sã fie ãştia?”

 

Îşi pierdea controlul mãdularelor. Mergea încet, în transã, şi se simţea ca în clipa de dinaintea leşinului. Ştia cã nu viseazã şi spera sã moarã de inimã, dar nu la apariţia acelei creaturi, ci aşa, deodatã…

“Doamne Isuse Cristoase, de ce m-ai adus aici?”, se întreba, cu trupul strãbãtut de o spaimã groasã.

Cuvintele îi jucau singure în cap şi Celebi îşi blestemã apucãturile de literat care îl fãceau sã-şi gîndeascã pînã şi groaza în cuvinte. Ar fi dorit spaima cabratã a cailor, ar fi vrut sã urle, sfîşiindu-şi plãmînii şi exorcizînd tot pãmîntul cu rãcnetul sãu.

 

Paşi înceţi îi veneau împotrivã. Un şuvoi fierbinte îl strãbãtu,brobonindu-i  fruntea şi topindu-i genunchii.

Vru sã zbiere, dar, uitînd totul, ca un animal, se rãsuci şi ţîşni într-o goanã bezmeticã îndãrãt, la întîmplare.

Se opri, bîjbîind înnebunit, pînã ce gãsi o cruce de lemn mai groasã pe care o smulse ca sã se apere, apoi îl strãbãtu un gînd care i se pãru salvator.

Izbind cu putere din cruce în dreapta şi în stînga fãrã sã loveascã ceva se îndreptã iar spre capelã, fãcînd un ocol larg, spre a nu trece prin dreptul locului în care bãnuia cã se aflã uşa. Ajuns în spatele cocioabei, se sãltã pe acoperiş. Sus, lãsat pe vine, strîngînd crucea ca pe un ciomag şi ţinîndu-şi rãsuflarea, holbã ochii cît putu, încercînd sã desfacã bezna.

Dar spinarea descoperitã îl lua cu frig şi, mai ales cum era acum, boltit din pricina statului pe vine, i se pãrea tot timpul cã poate fi înhãţat pe la spate.

 

Aşa încît, se rãsucea într-una, stînd pe vine, dar obosi repede şi îşi schimbã poziţia, lãsîndu-se pe genunchi.

Îi ajungea la urechi o bolborosealã şi un fel de plîns ce se apropia.

Se lãsã atunci şi pe coate şi aşteptã dîrdîind. În clipa un care un trup mort se frecã de peretele capelei crezu cã o sã leşine.

Dar propria-i putreziciune unsã împiedica moroiul sã urce şi trupul sãu masiv, de carne dospitã, aluneca precum un calup de grãsime pe lemnul peretelui.

Cînd îi auzi gemînd, venind din toate pãrţile, Celebi înţelese cã e încolţit. Lovi cît putu în capul celui care încerca sã urce, apoi sãri jos şi zvîcni orbeşte, rãsturnînd un trup rece şi rãu închegat ce încerca sã-l prindã.

Alerga acum fãrã nici o ţintã şi rãcni sãlbatic în clipa în care îşi simţi piciorul lunecînd şi ducîndu-i-se în jos.

 

Îşi sparse capul izbind în ceva în fundul gropii proaspete, dar se ridicã imediat şi, repezindu-se la peretele cleios al gãurii, încercã sã se ridice.

Cerul se decupa ca un pãtrat doar ceva mai puţin negru decît pereţii mormîntului. Dar, oricît se cãznea el sã se înalţe, degetele sale înfipte ca nişte gheare alunecau înapoi ca prin unt.

Creierul i se cufundase cu totul în negura nebuniei.

Deasupra, paşii înceţi ai urmãritorilor chifteau prin mîl, din ce în ce mai aproape. Celebi sãri atunci şi îşi împlîntã degetele rãşchirate în pãmîntul stîrvãriei, cît mai sus, şi simţi cum o halcã întreagã de mal clisos se desface şi vine peste el.

Cãzu pe spate şi fu strivit de terciul rece şi greu…

 

Urmarã pe datã bufniturile morţilor ce sãreau unul cîte unul în groapã şi gemetele lor ascuţite şi plîngãreţe pe cînd îl dezgropau.

Celebi horcãi, lãsînd gura sã i se umple cu noroi…

 

Apoi fu zbieretul rãguşit al unui cocoş şi fuga scîlciatã a stricãciunilor, ce se supuneau poruncii de a merge sã se întindã înapoi la locurile lor.

 

Celebi nu albi, ori poate cã noroiul ce îl acoperea din cap pînã în picioare şi îl fãcea sã semene cu un moroi ascundea semnul cã cel ce mergea acum spre sat, în zori, clãtinîndu-se şi mişcînd încet din cap trãsese o spaimã ce nu poate fi pusã în cuvinte.

 

Aşa mergea Celebi, frînt, cu capul atîrnînd şi cu pielea frunţii în ochi, bodogãnind cã “pe unde naiba am dormit, parcã ies din turbãrie, sã ştii cã ticãlosul de popã mi-a pus ceva în ţuicã”.

Tot mormãind, izbuti sã treacã printr-un gard şi sã se tîrascã spre casa în care îşi amintea, prin valuri de sînge, cã fusese gãzduit în ajun.

 

Se ridicã, gata sã se prãvale, apãsã clanţa, intrã, iar preotul, care îl aştepta dupã uşã, în întuneric, cu ochii închişi, sãri pe el şi îl muşcã de faţã.

 

Neguţa îl gãsi în spatele casei, ţeapãn şi sfîrtecat, şi crezînd cã e bãiatul ei îl tîrî pînã în tindã, unde se apucã sã-l spele.

“Te-au prins zorile iar, maicã”, bocea ea, pe cînd îi freca chipul. “De ce faci tu de-astea? Cum vrei sã te mai îngroape mama odatã?”

 

Se opri deodatã şi îşi plesni palmele a mirare, apoi se repezi în prag şi strigã spre curtea vecinã:

 

    — Pãrinte! Pãrinte! Io-te etnologu !

 

 

—————–