„Am pierdut un prieten in Afganistan”, postase odată cineva pe Facebook. Era vorba, evident, de o persoană moartă in violentele absurde din acea tara, in conditii atroce, cum s-a aflat ulterior, cu gîtul tăiat de o gloata care ataca cladirea Natiunilor Unite, cu oameni tiriti afara pentru a fi hăcuiți, etc…
Nu prea e nimic de raspuns la un asemenea mesaj public.
„Nasol !”… a fost insa comentariul – tot pe Facebook – al unui prieten roman al acestei persoane care anunta oroarea. „Nașpa!”… remarca altcineva, urmând : „trist, trist, trist”… scris de trei ori, de parca respectivul comentator n-ar fi fost totusi sigur ca mesajul „Nasol” era suficient. „Nașpa, trist, trist, trist”… si atit…
Desigur, s-ar putea argumenta ca nu e nimic de analizat aici si ca avem de-a face cu un non-eveniment. Cineva anunta ca cineva a murit in conditii atroce, iar altcineva compatimeste: „Nașpa”…
Nu sint însă de acord cu interpretarea complezenta a acestui non-eveniment. Consider ca avem de a face, intr-o asemenea situatie, cu un caz extrem de violență a nepasarii comunicationale.
Iata-ne confruntati cu un dispozitiv social care nu a fost inca studiat antropologic si lingvistic. Persoana care a intervenit, nechemata, pe Facebook, si a comentat scriind „Nasol”… nu era interpelata direct. Putea sa aleaga tacerea, in fata unei dureri care nu cerea poate altceva decit respect si compasiune reala. A scrie insa – public – „Nașpa”… nu implica compasiune reala. „Nasol”… aduce doar o nuanta de aroganta rece: vreau sa spun si eu ceva. Vreau sa arat ca am inteles ca circula o drama pe aici.
Desigur, persoana respectiva era poate chiar bine intentionata. Tot ce a iesit insa din ea, dupa lectura pe ecran a ororii, a fost dorinta de a bate, pe claviatura computerului: „Nasol”… Un tiganism care nu angajeaza la nimic. Un tiganism in sensul concret: e vorba de un adjectiv care a intrat in limba romana din graiul tiganilor caldarari, la fel ca si „mișto”… Un cuvint care reprezinta gradul zero al comunicarii. Un țigănism leneș. El spune doar atit: am receptionat mesajul. Scriind, la rindul meu: „nasol”, arat ca am inteles ca sensul mesajului era negativ. La fel, daca scriam: „mișto”, as fi aratat ca am inteles ca e ceva de bine. Gradul zero al comunicarii.
E descurajant sa descoperim ca facilitatile tehnologice nu ne stimuleaza nici fibra comunicationala si nici pe cea afectiva… cind sintem confruntati cu durerea reala, imediata, tot ce gasim sint semnalele brute tiganesti: „nașpa” si „mișto”… Atunci e poate mai demna tacerea… Dar cita lume are forța sa se holbeze la un ecran gol?
—–
Cf. și :
Nasol, naşpa, nasfaliu…
———
4 Responses to Facebook nasol (și opțional nașpa)…
Instructiv exemplu, dar cred că tăcerea merge (sau ar trebui să meargă) în ambele sensuri: durerile mari și dramele care n-au nevoie de cuvinte – sau sunt dincolo de ele – e bine să fie ținute departe de tot ce înseamnă www, mai ales social media.
e prima oară când sunt în total dezacord cu ce ați scris.
nu este gradul zero al comunicării.
zero înseamnă lipsa comunicării.
iar prin acel „nasol”, „trist”, :'( ș.a.m.d. chiar s-a comunicat.
este ca o atingere pe umăr.
nasol este să spui c-ai pierdut pe cineva și să nu capeți nici cel mai mic feedback – oare nu citește nimeni ce scriu? sau nu-i pasă nimănui?
că se putea folosi o altă exprimare, asta-i altceva.
dar când cineva își pierde un apropiat, nu e loc de creații artistice.
ci doar de o atingere pe umăr.
sau de un „nasol”.
ori de un și mai simplu :'(.
De prea multe ori Facebook ofera doar rebuturi si non-comunicare: poze tampe, citate la foc automat, futilitati 1000/000,1 mp. Si te transformi in zombie care pune like la “ma doare sufletzelul”, injura orice poza a lui Basescu cu indiferent ce continut de text sub (poate fi si de bine) si sfarseste prin a zice “naspa” in fata mortii…. Nu e de mirare. Comunicarea e aruncata in derizoriu iar FB o incurajeaza pentru ca nu pune un filtru in care cei care posteaza cantitativ si nu calitativ sa nu mai apara in news si sa te ajute sa-i gasesti pe cei care posteaza continut calitativ (vezi Google).
mi-amintesc uneori de scena din “pisica alba, pisica neagră”, cea în care Dadan se stropșeste la una care plângea de mama focului fiindca murise moșu’: “da’ tu de ce plangi, fă? e tac-tu?”, “nuuuuu!”, “atunci taci din gură!”