Ăsta, articolul despre “pătlăgea” și “pătlăgică” (roșii și vinete) a fost ca o notă și în Dacopatia I, dar l-am readus acum la zi pentru ediția următoare a Dacopatiei, la care lucrez acum, ediție completată și lărgită și cu un capitol despre iranismele din română (dușman, cioban, murdar, cerdac, cișmea etc.), după ce am citit în detaliu minunatul lexicon al lui Hobson-Johnson din 1903: A glossary of colloquial Anglo-Indian words, pentru a înțelege anumiți termeni azi dispăruți din fascinantul roman Kim al lui Kipling.

Pe scurt, am reconstituit că termenul nostru de “pătlăgea” sau “pătlăgică” ne vine deformat prin turcă (evident) din persană și, cum își amintesc persoanele mai în vârstă, desemna la origine un fruct (roșia) și o legumă (vânăta) total diferite, dar deosebite în română doar prin culoare: “pătlăgele vinete” și “pătlăgele roșii”. Astăzi au rămas doar numele culorilor pentru a le desemna pe cele două.

În India, englezii au găsit pătlăgica (vânăta) denumită prin termenul persan transcris de ei banjan, badinjan, bademjan sau brinjaul. Banjan a rămas folosit până azi în persana din Kabul (dari) și doar banjan am auzit întotdeauna acolo.

Mai știm, prin evidența textelor vechi, că termenul de origine a fost bademjan și că vine inițial din sanscrită. Ba mai mult, l-am găsit scris cu precizarea: bademjan-e-siyah, adică: „pătlăgică neagră”. Asta poate da un prim indiciu de ce în română a ajuns să primească adjectivul „vânăt”. Această culoare închisă (vezi: vânătaie, care trimite doar la culoarea unei contuzii) arată că la un moment dat „pătlăgică vânătă” a tradus literalmente ceva echivalent lui „bademjan-e-siyah”, pătlăgică neagră.

Acum, ce este interesant este că tomatele sunt numite în Iran fie: banjan-e-sorkh (pătlăgele roșii), fie banjan-e-Rumi (pătlăgele romane, sau grecești). Asta pentru că Rum (Roma) desemnează fostul Imperiu Bizantin, numit Roma chiar dacă de limbă grecească, de unde acel poet afgan, de limbă persană, care ne extaziază pe noi în traduceri proaste e numit (poreclit) Rumi (romanul, grecul), pentru că a trăit și e îngropat în Anatolia, Turcia de azi, dar pe atunci: Rum, Roma, Imperiul Bizantin.

De fapt, toți termenii moderni în mai toate limbile derivă cu toții, foarte deformați, din persanul badinjan, preluat de arabi: al-badinjan. De aici spaniolul (al)berenjena > francezul aubergine, etc…

(Ba chiar, pentru a demonta încă un mit, până și englezescul eggplant, în ciuda etimologiilor locale diverse propuse, pare a nu fi altceva decât un mit urban și, în cele din urmă, o deformare a aceluiași cuvânt.)

Turca l-a primit din farsi și ni l-a dat nouă ca patlιcan pron. [patlîgean] > de unde: pătlăgeaua noastră.

Româna a băgat aici și roșiile, tomatele, întrucât de la început ambele ne-au fost aduse de turci, așa încât cele două au trebuit să fie distinse după culoare, pătlăgea dispărând recent și lăsând doar adjectivele cromatice: (pătlăgele) vinete și (pătlăgele) roșii. Deși nu am găsit o urmă pentru asta în turcă, limba intermediară care ne-a dat patlιcan, nu se poate să nu avem în română o urmă a distincției persane între „banjan-e-siyah” (pătlăgică neagră, vânătă) și: banjan-e-sorkh (pătlăgele roșii).

(Nu ne ocupăm aici de derivările secundare ale “roșiilor”, numite metaforic “mere de aur“, pomodori în italiană sau помидоры în rusă, sau pur și simplu “fructul paradisului” în sârbo-croată: rajčica sau paradajz.)

“Mere nebune”

Cea mai bizară evoluție a vinetei a fost însă cea din italiană, unde arabo-persanul badinjan a fost pronunțat popular melanzana (interpretat printr-o falsă etimologie ca mela insana = măr nebun) pentru că în bazinul Mediteranei pătlăgica vânătă era considerată toxică de către unii; filozoful arab Avicenna scrie într-un tratat medical că vinetele (badinjan) dau melancolie și constipație (cele două fiind în general legate, cum o știm cu toții empiric).

Toate astea, combinate cu etimologia ”mărului nebun“ (melanzana) m-au ajutat să înțeleg în sfârșit o frază ce mă făcuse întotdeauna să mă gondolez de râs ca un cocoșat, dar care, date fiind recomandările lui Avicenna, ne apare acum drept o simplă constatare medicală :

In Edward Lane‘s Manners and Customs of the Modern Egyptians (1836, unul din primele studii etnografice), cineva, într-o mahala din Cairo, pare să-și fi pierdut mințile, iar vecinii comentează :

 

”The neighbours unanimously declared that the husband was mad…

One exclaimed: — There is no strength but in God!

Another said: — How sad. He was really a worthy man.

A third remarked: — Badingáns are very abundant just now.“

 

Ceea ce mi se părea o remarcă delicios de absurdă nu era de fapt, în acel context cultural, decât o observație clinică si dojenitoare.