Image

Tocmai am iesit de la Django Unchained… Tarantino, da. La cinema, da.

Eu merg in sală, nu pot sa vad filme singur pe computer, nici măcar pe DVD, chiar daca as avea un ecran cit peretele. Un film e o experiență colectivă, nu un joc video. Oamenii ăia au lucrat nu doar la scenariu si imagine, ci și la sunet, care trebuie ascultat in colectiv, trăind odată cu cei lipiti pe fotoliu, in bezna, in jurul tau.

Pe deasupra, ceea ce îmi e mai odios in vizionările private, acasă, e când gazda oprește filmul si spune: “Hai sa facem o pauza… vedem sfarsitul dupa o țigară”… O lipsa de respect pentru film care imi provoacă accese de ură.
.
Odată, la una acasă, sunetul era așa de jos, ca m-am aplecat sa iau telecomanda, iar arătarea mi-a zis: “Ce-ti trebuie sunet tare, doar ai subtitlurile pe ecran…”
.
Sunetul e chiar fundamental intr-un film, cu atât mai mult la Tarantino, care a fost atât de mult influentat, in afara de magma lui americană de serie B si de Tati, Hitchcock, sau Un condamné à Mort s’est échappé al lui Bresson. M-am dus la Django pentru asta, întotdeauna am fost atent la sunet in filmele lui Tarantino, de la sirenele poliției in Reservoir Dogs (exact ca in Un condamné à mort) pînă la scîrțîitul podelei când apare sinistrul maior SS Landa in Inglorious Basterds.
.
Doritor sa-i aud banda sonoră in condiții de sala, mi-am zis: iata un film care, precum Nașul sau Apocalypse Now, nu trebuie văzut altfel decât intr-un cinema bun.
.
Citisem ca o buna parte din muzica filmului provine de pe vechi discuri de vinil ale lui Tarantino, care a refuzat sa le digitalizeze si ca e o întreaga controversa printre puriști, întrucât din când in când se aud pîrîiturile acului de la pick-up. Drăguț.
Intr-adevăr se aud pîrîiturile si suna frumos, cald si original.
.
Citisem si despre controversa in legătura cu alegerea bucatilor muzicale. In afara de bucata de generic, unde muzica e cea din filmul Django al lui Sergio Corbucci  (1966), cel mai violent western spaghetti, de unde i-a venit lui Tarantino ideea acestei pastișe, restul sint bucăți alese de el provocator, insa la asta ne așteptam, nu?
.
Avem așadar celebrul Freedom al lui Richie Havens, înregistrat la Woodstock!… Fine, merge, e Tarantino. Avem o bucată sirupoasă cantata de o fată in italiană!… Fine, merge, pentru ca știm dinainte ca e compusă special pentru Tarantino de Ennio Morricone, care a facut muzica de la filmele lui Sergio Leone si de la o tonă de alte western spaghetti!…  un clin d’oeil la istoria genului… Unul din nenumaratele masacre din Texasul lui 1855 se petrece pe muzica hip-hop in argou black New-Yorkez modern!… Fine, stai dragă, ca omul se joaca cu conventiile…
.
Il mai avem si pe Tarantino însuși, ca actor, aducând o dinamită salvatoare din senin intr-una din ultimele scene, fără de care nu am putea avea apocalipsa finală (eroare de scenariu fatală la altcineva, pentru ca nu poți introduce, nici măcar intr-un desen animat, elementul salvator din neant in ultimul sfert de ora… E vorba de ceea ce anticii numeau dispretuitor Deus ex machina… Cind nu stii cum sa termini o piesa, bagi un zeu care îi fulgeră pe toți, sau ii salvează pe aia buni)… Tarantino e buhăit si joaca prost, dar n-are importanță, trebuie sa apară si el un pic în filmele lui, ca așa făcea si Hitchcock… Dar Tarantino nu e Hitchcock, a devenit acum kitsch cock.
.
Castingul impresionant, desigur: Di Caprio, Samuel Jackson (de nerecunoscut), Jamie Foxx si Cristoph Waltz (acesta poartă tot filmul, cum a facut-o si in Inglorious Basterds, cică in curând o sa-l joace pe Gorbaciov in nu știu ce), ba chiar si Franco Nero intr-o scurta scena…
.
Începe bine totul, cu un amestec din sadismul lui Sergio Leone si al lui Corbucci si putina psihologie, ca sa ne amintim de Unforgiven al lui Eastwood, si ăla cu vânători de prime…
.
Dar după prima jumătate de oră, dumnezeule, ce se întâmpla?… Ei bine, urmează alte jumătăți de oră, mai precis: cinci jumătăți si o jumătate de jumătate de oră in total. 165 de min. de beng-beng si blah-blah… Beng-beng e mai  suportabil decât blah-blah… Personajele abuzează de blah-blah intr-un mod innebunitor de metodic: fiecare gest, de la “o luam pe aici sau pe acolo?”, pînă la: “ce zici, il dobor pe ăla din prima sau nu?”… e discutat aiuritor de lent si metodic de personaje, intr-un mod care —dupa un timp realizezi cu neincredere– e menit a da realitate realitatii din film. Adică sa-ți dea cuierul pe care să iti suspenzi willingly disbelieful…
.
Dar nu merge. Filmul e dezesperant de linear si lent si previzibil… ba chiar nici măcar nu e previzibil in sensul uman al cuvântului, pentru ca dupa ce negrul Django masacreaza floarea nobilimii albe din fundul fundului Texasului, sora incestuoasă supravietuitoare a lui Di Caprio (nu dezvălui nimic, nu va speriati, ca e incestuoasă sau nu n-are nicio legătura cu filmul) in loc sa-l dea pe Django la dulăi, cum am văzut de-lungul filmului ca se practica acasă la KKK, decide sa-l vîndă (dupa ce el i-a masacrat fratele si jumătate din efectivele domeniului)… De ce?!!… Pai cum de ce? Ca el  sa scape pe drum, sa fure dinamită si sa vina înapoi – badabooooom!…
.
Ah, ultima fraza e… ultima fraza e… zau ca nu inventez… “Let’s get out of here”… Cum? e un clișeu voit? O fi… Sa ajungeti voi pînă acolo si sa vedeți câtă plăcere produce acest ultim clișeu voit… Let’s get out of here.
.
Sfatul meu: dați-l încolo de sunet design de pe discurile vechi cu pîrîituri ale lui Tarantino… Descărcati filmul  de pe internet… Va avea avantajul ca puteți sări scenele cu blah-blah, ba chiar si sa opriti totul in orice moment pentru o țigară… sau definitiv.
———