Prâslea cel Voinic este un basm de origine caucaziană, provenind de pe malul oriental al Mării Negre, din Colchida și Lazistan. El a ajuns în Țările Române fie în epoca bizantină, fie adus mai tîrziu de lazii islamizați instalați de otomani în Balcani și în Dobrogea (multe sate și-au păstrat pînă azi numele de Lazu, după cum altele se numesc Cerchezu etc, de la numele populațiilor caucaziene instalate acolo de otomani).

Lazii, de limbă sud-caucaziană, înrudită cu gruzina/georgiana, și islamizați de turci relativ devreme, au trăit, și trăiesc în continuare, pe coasta Mării Negre, între Trapezunt și Gruzia. Ei au format probabil grosul populației imperiului grec al Trapezuntului.

Basmul laz echivalent –basmul-sursa, cum vom vedea– este identic cu cel român, cules și prelucrat de Ispirescu, însă conține elemente în mod vizibil arhaice pe care repovestitorul român le-a modificat în funcție de mediul lui cultural. Structura e aceeași. Un împărat cu trei feciori, un măr în curte; un zmeu (div) vine într-o noapte, în fiecare an, și fură toate merele; primii doi feciori eșuează în a-l prinde; cel mic păzește, reușind să nu adoarmă, și rănește zmeul. Mergând după dâra de sânge, prințul ajunge pe lumea cealaltă. Intr-un palat găsește o prințesă pe care -desigur- o salvează. Ca să iasă din iad, dupa ce omoara toti zmeii, zboară pe un vultur pe care, nemaiavând ce să-i dea de mâncare în timpul zborului, îl hrănește cu o bucată de carne pe care și-o taie din pulpă. In final, desigur, se însoară cu prințesa.

Să vedem cum a modificat povestitorul român elementele caucaziene, care nu corespundeau contextului său cultural, pornind de la varianta lază -intr-o limbă delicios împănată cu grecisme și turcisme- din splendida și rarissima culegere bilingvă a lui Dumézil : Contes lazes (Institut d’ethnologie, Paris, 1937)

In primul rînd, merele de aur sînt o invenție valahă. Povestitorul român simțea nevoia să justifice îndârjirea cu care împăratul și feciorii lui își apără merele și caută să se răzbune pe cel care le fură. Explicația magico-mercantilă a transpunerii românești e: merele sînt de aur. Ca în orice scenariu șchiopătând, se aruncă în acțiune un „whammy“ în detrimentul psihologiei.

In varianta caucaziană inițială, e vorba de un simplu pom, un măr, care face mere normale. Violarea domiciliului unui caucazian este însã o insultă care se pedepsește cu moartea. Natura furtului e irelevantă: hoțul, zmeul, a pătruns prin efracțiune în spațiul sacru al locuinței familiale – el trebuie căutat, găsit și ucis, iar gospodăria lui, pe lumea cealaltă sau pe unde-o fi, devastată și întinată, conform ciclului vendettei.

Parcã pentru a sublinia natura banal-comestibilă a merelor, varianta laz descrie chiar cum zmeul, prins cu labele de copac, arunca în gură pumni întregi de mere pe care le clefăia arogant-obscen, conform naturii lui animalice, inainte ca prințul să-i spintece buca. Dovadă că așa era și versiunea care a ajuns la români e faptul că Ispirescu, uitând că merele nu-s de mâncat, scapă în scenariu următoarea scenă:

“Prâslea culese câteva mere din pom, le puse pe o tipsie și le duse la tatăl său. Niciodată n-a simțit împăratul mai mare bucurie decât când a văzut la masa sa merele de aur din care nu gustase niciodată.“

Cititorul îi ureazã împăratului o dantură bună. Mere inutil aurite, așadar, în varianta românească, aurite doar pentru a justifica disproporționata vendettă ce va urma si care la caucazieni decurge de la sine.

Dar la fel de neințeles pentru cine nu cunoaște mentalitatea caucaziană și atmosfera basmelor de acolo e și scena în care prințul veghează, așteptînd venirea monstruosului fur. Enervat că îl lua somnul, el își taie prompt degetul mic ca să fie sigur că nu va adormi :

– titi-mčk‘on nikvatu = își reteză degetul mic…

Tulburat de imagine, Dumézil traduce edulcorat: „il s‘entailla le petit doigt“- își făcu o crestătură la degetul mic!… Pe lîngă faptul că niciodată o crestătură la degetul mic nu l-ar împiedica pe un caucazian să doarmă și că dacă dorea crestătură psihostimulantă printul și-ar fi tras, ca un bărbat, o brazdă în piept sau pe frunte, nikvatu inf. okvatuînseamnă pur și simplu își reteză degetul mic, așa cum Dumézil însuși traduce corect verbul, ceva mai tirziu în aceeasi poveste, cînd printul omoarã zmeul,  ti nokvatu :  îi tăie capul.

Așa încît eroul nostru își retează degetul mic ca să nu adoarmă. Asta face să pălească tortura feciorelnică pe care și-o impune Prîslea în varianta românească :

„Bătu țepușele în pământ și se puse între ele, așa cum să-i vină unul dinainte și altul la spate ca, daca îi va veni somn și ar moțăi, să se lovească cu barba în cel de dinaintea lui și daca ar da capul pe spate, să se lovească cu ceafa în cel de dinapoi.“ Ce să spun… eroul caucazian ar fi mulțumit, în somn, pentru masaj.

Dar cea mai mare confirmare a originii caucaziene a poveștii si a existentei primitive a taierii tegetului mic rămîne numele românesc al eroului: Prâslea. Numele –devenit prin extensie, datorita succesului povestii, cuvînt comun pentru a desemna cel mai mic dintre frați, la fel cum numele personajului vulpoiului Reinhardt din Evul Mediu, Jupân Rănică a ajuns în franceză să desemneze vulpea: renard— Prâslea nu exista pînă la povestea lui Ispirescu. Prâslea arată limpede că povestea a ajuns la români de la caucazienii din imperiul otoman prin filiera bulgară.

Prîslea, așadar, numele fiului cel mic provine, cum ne-o arată dicționarele etimologice, din sud-slavonul prъste = degețel, degetul cel mic… adică exact ceea ce își taie eroul caucazian.

———–

Cf și :

“Meșterul Manole” sau Sade povestit copiilor (printr-o gloryhole)…

http://cabalinkabul.com/2013/01/14/mesterul-manole-sau-sade-povestit-copiilor-printr-o-gloryhole/

și

Despre posibilele tipuri de vendetta (și absența ei la români)…

http://cabalinkabul.com/2013/06/01/despre-posibilele-tipuri-de-vendetta-si-absenta-ei-la-romani/

și

Sugând la mama mortului – etruscii și vendetta caucaziană…

http://cabalinkabul.com/2014/06/15/sugand-la-mama-mortului-etruscii-si-vendetta-caucaziana/