Arheologia lingvistică ne învață foarte multe despre caracterul unui popor. E revelatoare în română răsturnarea totală a sensului verbului care in celelalte limbi neo-latine înseamnă “a se uita”, “a (se) privi”: mirare. Înțelesul lui mirare, moștenit din latina tardiva, este în celelalte limbi romane exclusiv acela de “a (se) privi”: in spaniolă mirar, ital. mirarsi, in franceză (se) mirer, de unde miroir – “oglinda”(!), si mira, “punctul in care te uiți”. Româna a înlocuit insa mirare, caruia i-a dat un cu totul alt sens, printr-un calc inspirat din limbile slavilor de sud: “a (se) uita“.
Vorbitorii de azi nu mai au conștiința relației dintre “a se uita” si verbul sursă: “a uita“. Oricât de ciudat ar părea, însă, e vorba de același verb. Este un calc din limbile slave de la sud de Dunare, in special din bulgara, unde “zabravjam se” înseamnă a se pierde, a se uita (pe sine, de la “zabravjam“, a (se) uita, a dispărea), iar de aici metaforic: “a se privi”, in sensul de: a se pierde în contemplare: a (se) uita (pe sine)… Mă uit!… Literalmente – uit de mine!…
Româna a împins însă narcisismul lingvistic si mai departe, pentru că verbul reflexiv, mostenit din latină, care însemna pînă atunci “a se privi” (mirare, a se mira) a ajuns sa însemne “a fi uimit”, “a fi uluit” (de măreția si frumusețea a ceea ce vezi in oglindă). De unde înainte” mă mir” însemna doar “mă văd“, iată că după ce verbul a fost înlocuit de calcul din slavona “mă uit” (mă pierd in contemplație, uit de mine), latinescul “mă mir” a urcat la o treaptă superioară a vanității si a ajuns sa însemne: “sînt stupefiat de ceea ce vad”!…
Ceilalți termeni ai acestei arii semantice, “oglindă” si “a (se) privi” vin de asemenea de la slavii de sud, și ei prezentând aceeași deformare semantică narcisistă, întrucât “a (se) privi”, de la pri-javiti (se), indica foarte sugestiv ocheada dintâi aruncată unei vedenii in așteptarea minunii ce va urma, când privitorul se va uita (se va pierde) mirându-se în contemplarea propriei sale uluitoare apariții.
In sfârșit, ca o simplă ipoteză, probabil ca de aici vine si alcoolismul ca trăsătura națională. Nu e de mirare că Narcis -nefericit prin definitie- nu poate decât să bea pentru a se uita (pe sine), mirându-se neputincios în oglindă… nu degeaba spune legenda că a dispărut înecat (în sine).
——————
Foarte vrednice de fală și hulă au fost și comentariile de pe Facebook, la vremea postării primei variante :
—————————–
7 Responses to “Oglindă, oglinjoară”… Românii: o nație de Narciși cu extazul auto-rãscolitor…
legatura limbajului cu gandirea reflexa, cu rutinele infipte in capetele noastre de secole de (in)evolutie circumstantiala(am stagnat, dar am aparat crestinatatea, i-am lasat pe altii sa ridice catedrale etc) m-a lovit in moalele capului intaiasi data cand l-am citit pe draghicescu: nici un popor nu pune atata pret pe noroc ca romanii, nici un popor nu mai spune “noroc!” in loc de buna ziua…
Nu e chiar așa. Si musulmani spun automat “Inș’Allah”, acolo unde noi zicem “noroc”… Pînă la urmă si la ei e un fel de fatalism, căci nu poți tu sti ce decide Allah… Așa ca e un fel de noroc.
păi asta nu ne fericește cu nimic, că și musulmanii spun ca noi 🙂
mai sunt câteva saluturi/urări care ne poziționează mai aparte ca gândire.
nu-mi vin pe loc în minte decât:
– să trăiți!, spus către un superior ierarhic (nu mă refer la armată, ci la organizații comune) sau, la modul general, către cineva cu un statut (mai) ridicat.
– serviciu ușor, spus către cineva care lucrează, deci ar trebui nu să aibă serviciul ușor, ci să aibă spor la un serviciu normal (sau chiar relativ dificil).
tot aici aș include faptul că avem trei pronume – tu | dumneata | dumneavoastră – (nu două, ca în restul lumii occidentale), folosite în mod ierarhic, în funcție de diferența de statut dintre vorbitori.
dar este și o chestiune pozitivă: mulțumesc provine din la mulți ani!.
românul îi ura aproapelui să trăiască mult atunci când acesta îi făcea un bine, oricât de mărunt.
mie acest lucru mi se pare fermecător.
ps.
mă tot gândesc de unde poate veni proverbul nu spune hop până n-ai sărit gardul.
cu ce ocazie sărea țăranul român gardul, ca să poată spune asta?
atletism nu făcea, de intrat în ograda proprie intra pe poartă…
să fi fost vorba de gardul altuia, când îi fura de prin gospodărie?
“să fi fost vorba de gardul altuia, când îi fura de prin gospodărie?”
Nu cred. Bunicii mei sunt dintr-un sat de munte, unde există încă pârleazuri între vecini. Poți practic să străbați tot satul din curte în curte, chestie considerată absolut normală. Iar casele nu se încuie.
poate furau de la boier.
și la câmpie 🙂
In Occitana Mirar nu inseamna tot a admira?
[…] “Oglindă, oglinjoară”… Românii: o nație de Narciși cu extazul auto-răscolitor […]